Salut! Mă cheamă Sergiu-Andrei Mateiaș, am 19 ani, iar „bunica” mea este un ARO 243, un pic mai bătrână decât mine cu 25 de ani. Nu, nu vorbesc despre o persoană, ci despre o mașină. O legendă pe patru roți care, deși făcută din metal, are mai mult suflet decât mulți oameni pe care i-am cunoscut. E mai mult decât o mașină veche — e parte din familie, din istoria mea personală, din ce sunt azi.

Există lucruri în viață care vin și pleacă, momente care ard intens și apoi dispar, oameni care trec prin tine ca un vis. Dar mai sunt și altele. Acel „ceva” care se lipește de tine, fără să știi exact cum sau când, dar care, într-un fel aproape mistic, devine parte din ce ești. Pentru mine, acel „ceva” a fost mașina. Mai exact, un ARO 243 din 1981. Sună simplu, metalic, poate chiar banal pentru unii. Dar pentru mine, mașina asta e o cronologie a vieții, o hartă cu puncte clare și rupturi dureroase, o mărturie că pasiunea și dragostea pot rezista, chiar și atunci când oamenii nu mai sunt. Totul a început când eram mic. Nu știu să spun exact momentul în care m-au fascinat mașinile, dar știu sigur că nu era vorba doar de cai putere sau de caroserii lucioase. Era altceva, un fel de magnetism pe care nu-l înțelegeam, dar îl simțeam în fiecare fibră. Fiecare turare, fiecare schimbare de treaptă, fiecare vibrație în volan — toate astea mi se păreau magice. Nu voiam doar să fiu pasager. Voiam să înțeleg, să ating, să conduc, să trăiesc în acea lume mecanică.

Anii au trecut, dar obsesia n-a plecat. În 2016, familia mea a cumpărat la licitație un ARO 243 din 1981. Mașina asta nu era doar o bucată de fier — era o legătură între generații, o moștenire pe roți. Restaurarea a durat timp de un an și jumătate, în Târgu Secuiesc. La final, tata a venit cu ea pe roți până în București. A fost genul de drum care nu e doar despre kilometri — e despre sens, despre reîntoarcere, despre mândrie. În 2017, spre sfârșitul anului, ARO-ul a fost înscris oficial în Retromobil. Nu era doar o mașină restaurată. Era una cu istorie recunoscută. Un veteran, un simbol. Asta a fost validarea noastră. Munca, timpul și sufletul băgate în fiecare șurub și garnitură aveau acum o direcție. În martie 2018, a venit și momentul care mi-a schimbat viața: evenimentul „Cu zimbrul prin nămeți”. Nu doar că participam pentru prima oară la un eveniment organizat de Retromobil, dar am și condus pentru prima oară ARO-ul. Mă simțeam ca și cum aș fi atins o bornă mitică. Aveam doar 12 ani, cu mâinile pe volanul unei legende, și mai ales — eram cu tata. Era genul ăla de moment pe care nu-l apreciezi cum trebuie când îl trăiești, dar care devine un reper înapoi în timp.  

Timpul, însă, e nemilos. În 2020, totul s-a oprit. Tatăl meu a murit subit, din cauza unui infarct. A fost un moment pe care nu-l voi putea niciodată descrie cum trebuie. Nu doar că mi-a fost luat un părinte, ci și partenerul meu de drum, omul cu care împărțeam fiecare detaliu despre mașină, fiecare decizie, fiecare plan de viitor. A fost ca și cum, dintr-odată, motorul s-a oprit și liniștea aia grea și apăsătoare s-a lăsat peste tot. De atunci, am avut grijă de mașină cum am știut mai bine. Nu pentru că era ușor, nu pentru că aveam toată priceperea necesară, ci pentru că era datoria mea. Datoria morală față de el, față de ceea ce construisem împreună. Mașina a devenit un altar. Un simbol viu al amintirii lui. N-am putut să renunț, chiar dacă uneori era aproape imposibil. Am ținut-o întreagă, funcțională, prezentă. După o perioadă în care doar întreținusem ARO-ul fără să particip la evenimente, am simțit că e momentul să revin. Prima dată am făcut-o timid, la Retroparadă, alături de unchiul meu care a condus atunci mașina. Nu aveam permis încă, dar prezența acolo, printre oameni care împărtășeau aceeași pasiune, m-a reconectat cu un sentiment pierdut. M-am simțit din nou parte dintr-un grup, dintr-un sens. Acolo, în mijlocul pasionaților, am început să mă integrez. Nu vorbesc de socializare superficială. Vorbesc despre legături reale, despre oameni cu experiență, cu ani în spate, cu povești similare, care m-au acceptat și mi-au oferit sprijinul lor. .

Din acel moment, am trecut la pasul următor. M-am apucat efectiv să repar la mașină. Nu mai era doar întreținere. Era intervenție, era diagnoză, era luptă. Cu ajutorul lor am învățat, am greșit, am pus mâna. ARO-ul a devenit un teren de luptă și în același timp un mentor. Fiecare reparație, fiecare reușită, era o piesă în reconstrucția mea interioară. Și apoi a venit ziua de 26 octombrie 2024. Aveam permisul de doar două săptămâni. Mulți s-ar fi dat înapoi de la o responsabilitate atât de mare. Nu și eu. Am participat oficial, în calitate de șofer, la evenimentul „Onor Armatei Române”. A fost pentru mine mai mult decât o bifă pe o listă. A fost o dovadă. Dovada că drumul nu s-a încheiat în 2020. Că nu m-am pierdut. Că am continuat. Și că da, am făcut-o în felul meu. De atunci, totul a intrat într-un ritm natural. Am devenit membru activ. Am participat la „Retroparada Primăverii”, la „Pro Vehiculum Urbi”, iar acum o sa fiu ,,Cu bunica în parc”. Și nu se oprește aici. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Pentru că fiecare eveniment, fiecare ieșire, fiecare rundă de întrebări și glume între pasionați e un alt strat care se adaugă pasiunii. O pasiune care nu mai e doar a mea. E parte dintr-un trecut comun, dintr-o comunitate, dintr-o moștenire vie.

Și ca să închei într-o notă tehnică, dar tot din suflet — ARO 243-ul meu e echipat cu un motor pe benzină de 2.5 litri (2495 cm³), 4 cilindri în linie, care dezvoltă 85 de cai putere și un cuplu de 163 Nm. Nu-i o bestie modernă, dar nici nu trebuie să fie. Are tracțiune integrală, cutie de transfer, garda la sol generoasă și o robustețe pe care n-o mai găsești azi. Genul de mașină care nu doar că merge, dar rezistă. Construită inițial pentru armată, ARO-ul era capabil să transporte trupe, muniție, provizii sau echipamente critice prin zone izolate, de munte sau pur și simplu imposibile pentru alte vehicule. Acum, 40 și ceva de ani mai târziu, „bunica” mea nu mai cară soldați, dar cară amintiri, visuri, și o moștenire care merge mai departe. Și cât timp o pot ține pe drumuri, n-o să mă opresc nici eu.